A fost odata ca niciodata o vreme de poveste...Au fost vremuri demult apuse, peste care au trecut ani si fapte...A fost odata vremea povestilor. In acele timpuri viata unui copil era plina de culoare... O camera mica a unui bloc mic se transforma ca prin minune ori intr-un castel, ori intr-o pestera incarcata cu bogatii. Iar copilul se transforma dupa voie ori intr-un Fat Frumos neinfricat, ori intr-un Muc cel Mic si istet sau intr-un Croitoras Viteaz... Copilul era intotdeauna de partea binelui. Si singura lui misiune era sa invinga zmei paralei, sa escaladeze turnuri, sa ucida balauri ce scoteau flacari pe nari, sa salveze printese incuiate dupa usi grele, zavorate cu gratii de metal... Un harait de placa al unui pick-up vechi era poarta dintre lumea reala si lumea de poveste... Un pacanit usor, poarta se ridica si mii de lumi isi asterneau drumurile grele ori de aur, la picioarele copilului. Copilul trebuia doar sa aleaga pe ce drum vrea sa o apuce in seara respectiva... Ce vrea sa fie, ce piedici vrea sa treaca. Aceste lumi stateau cuminti in rafturi, in fiecare seara. Ori sub forma de placi de vinil, in coperti colorate pe care asteptau printi si printese. Ori sub forma de carti mici si dolofane. Povesti Nemuritoare, daca le mai tineti minte...Si eu am fost copil,un copil simplu ce am crescut (ca voi ceilalti) cu aceste momente,cu povesti cu printi sau printese...si acum inca mai sunt copil si cu mandrie va spun ca mi-as dori sa pastrez in suflet aceasta placere toata viata.In aceasta seara am sa va descriu o poveste amuzanta prin ochii copilului ce sunt acum...Sper sa va distrati si astept cu interes parerile voastre...
Albul ca Zapadul
Era o zi nu tocmai buna de nascut. Dar Rominei ii venise sorocul, fructul dragostei ei fierbinti cu Albano dadea sa iasa afara. Acum, in mijloc de octombrie, acum, cand era frig, acum, in zi de marti. Nu tocmai zi, ca era spre seara. Si in salonul de nasteri palpaia un bec chior.
Fara prea multe dragalasenii, Romina a fost poftita de o asistenta trupesa sa se puna pe masa de nasteri. Cu cracii in sus. Si sa nu mai vaite ca nu rezolva nimic. Si sa nasca odata (ca niciodata), ca avem treaba. Speriata si infrigurata, Romina s-a supus. Intotdeauna a fost ascultatoare...sau grabita... (ca o paranteza, nici lui Albano nu i-a rezistat mult, mai exact deloc. Italian de italian, macaronarul i-a zis scurt intr-o zi, ziua in care s-au cunoscut: Vaffanculo! Nu a iesit chiar asa, au intervenit usoare schimbari de pozitie, dar au fost urmari. Adica a ramas gravida. Nu s-a opus.
Si asa a aparut pe lume Albul ca Zapadul, in acea zi friguroasa . Era atat de alb incat toti cei din sala de nasteri au crezut initial ca-i mort demult. Si au inceput sa fredoneze prohodul. Nu, el era doar alb. Alb de tot. Atat de alb incat dupa ce a fost pus pe un cearseaf imaculat, asistenta trupesa era sa se aseze cu curu’ pe el. Era mai alb decat cearseaful, grasa nu-l vazuse...
Dar anii au trecut. Albul ca Zapadul crestea frumos. Dar era tot mai alb. Adeseori lumea il intreba daca se simte rau si-l trimitea acasa. La scoala nu apuca sa bage capul in clasa, ca profesoara ii zice:”Du-te acasa, ti-e rau” El, bietul, incerca sa zica:”Nu mi-e rau, asa sint eu, mai alb…” “Taci, nici nu-mi imaginez cum poti vorbi la cat de rau iti este. Du-te acasa.” El, care mostenise graba lu’ ma-sa, pleca acasa...
Din cauza culorii i-a fost greu sa-si gaseasca si o slujba. Intra la interviuri, angajatorii sareau sa-i dea un pahar cu apa. Si-l trimiteau acasa. “Pai nu mi-e rau, am venit la interviu…” “Imi pare rau, nu vrem sa lesinati la interviu, va rugam sa plecati acasa. Va sunam noi….” Nu, nu-l sunau. Dar nici el nu insista.
Dupa zile si zile de incercari, a reusit sa se angajeze. La teatru. In unele piese era statuie. In una a fost chiar un bust... Il trageau intr-o cutie de la bust in jos si el statea asa. Alb cum era. Intr-o alta piesa era monument mortuar intr-un cimitir. Statea intins pe o placa cu ochii inchisi. Asa alb cum era el. Si toata lumea zicea ca e un actor foarte foarte bun.
Viata incepuse sa fie frumoasa. Pana intr-o alta buna zi, cand la teatru s-a nimerit si primarul localitatii Albena. Acolo primarul se alegea dupa culoarea pielii, adica era cel mai alb cetatean. Deci si primarul din Albena era alb, dar nu alb ca Albul ca Zapadul nostru. Oricum, primarul s-a inegrit de furie si gelozie. Exista un om mai alb ca el, un om care-i putea fura postul. Trebuia eliminat. L-a chemat pe vanator. Si i-a zis sa-l impuste...pac-pac,m-ai inteles???
Vanatorul l-a pandit cand iesea de la teatru. A pus pusca la ochi, Albul ca Zapadul i-a aparut in catarea pustii... Asa alb cum era el. Vanatorul s-a speriat, i-a zis sa se duca acasa daca ii e rau. Si asa a scapat. Vestea i se dusese insa. Inclusiv pana in dormitorul primarului din Albena, la nevasta lui. O mulatra focoasa, Mihaelova Jacksenova, ce se dorea pe alb. Pe cat mai alb. Cum Albul ca Zapadul era mai alb ca sotul ei, primarul din Albena, a facut pe dreacu in patru si a ajuns la eroul nostru. S-a pus pe el, el nu a comentat ca era grabit ca ma-sa. Romina, v-am spus de ea...
Dupa noua luni, intr-un spital inghetat, venea pe lume un nou copil. Osama. Nu Obama, Osama...
Si au trait fericiti pana la adanci batranete...PAM-PAM..
SFARSIT...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu